O boală, un bătrân, un pat de spital

Ca român, nu ajungi la vârsta de 54 de ani fără a te convinge că ţara în care trăieşti are multe şi mari probleme şi că "în Vest e mai bine". Ceea ce m-a surprins însă, chiar şi după cei 54 de ani de viaţă petrecuţi aici, a fost să descopăr că lacunele noastre ca naţiune privind dezvoltarea să fie egalate de cele pe planul omeniei. Mă refer aici în speţă la instituţiile publice, care îşi scuză serviciile deficitare invocând lipsa fondurilor, dar nu au pe cine să dea vina pentru lipsa lor totală a abilităţilor de relaţionare umană, atât de importante în lucrul cu oameni care apelează la ei pentru asistenţă – mai importante, poate, chiar decât ultimul tip de aparatură şi software.

Am decis să radiografiez ceea ce reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) sistemul medical, prin prisma unui accident vascular trăit în două ţări ale Uniunii Europene. Prima ţară este Anglia anului 2011, mai precis un oraş englezesc numit Southampton, care la acea vreme număra circa 237,000 de locuitori. Experienţa accidentului vascular în acest prim caz îi aparţine socrului meu la vârsta de 93 de ani.

Cea de-a doua ţară UE, după cum probabil puteţi intui, este România, acolo unde, anul acesta, mama mea în vârstă de 83 de ani a suferit un accident vascular, ultimul dintr-o lungă serie de afecţiuni îndurate de-a lungul vieţii. Pentru a avea contextul complet, locuim în Bacău – un oraş de aproximativ 200,000 de suflete, unde s-au petrecut şi evenimentele descrise în cele ce urmează.

Partea I: AMBULANŢA

Anglia, primul AVC

Sun la numărul unic de urgenţă, 999. Operatorul vorbeşte calm şi încearcă să mă ţină şi pe mine în aceeaşi notă. Îi spun adresa şi că este vorba despre un accident vascular. "- În ce poziţie este persoana?" "- Culcată pe jos", răspund. "Puneţi-i o pernă sub cap", urmează sfatul. Deşi diagnosticul meu este accident vascular cerebral, operatorul vrea să se asigure şi îmi pune întrebările de rutină pentru situaţii ca aceasta. "- Cum s-a întâmplat?" "A căzut din picioare." "- Întrebati-l cum îl cheamă." Niciun răspuns. Vocea continuă: "- Rugaţi-l să ridice o mână." Nicio reacţie. "- O ambulanţă este aproape de locuinţa dumneavoastră. Vă rugăm să încuiaţi câinii într-o cameră, astfel încât echipajul ambulanţei să fie în siguranţă", mă roagă operatorul. Pe punctul de a răspunde că nu am câini, aud soneria. În total, au trecut 7 minute de când am format 999.

Închid telefonul şi discut acum cu echipajul ambulanţei format din doi paramedici. Menţionez că bolnavul se află la etaj. Aceştia urcă la bolnav echipaţi cu un scaun pliabil şi ajustabil. Îl consultă rapid, ţinând cont de datele transmise de mine prin telefon şi confirmă accidentul vascular. Aşează pacientul cu grijă şi profesionalism pe scaun, îl coboară pe scări şi în câteva minute, suntem în drum spre spital. Nici n-am apucat să-mi anunţ soţul despre cele întâmplate.

România, “las’ că merge şi aşa"

Sun la 112. "- Ce urgenţă aveţi?" "- Am nevoie de o salvare, este vorba despre un accident vascular." "- De unde sunteţi?" " - Din Bacău", dau adresa. O altă voce preia ştafeta la celălalt capăt al firului: "- Ce urgenţă aveţi?" "- Accident vascular." "- Câţi ani are persoana?" "- 83. Nu mai vorbeşte, nu reacţionează, descriu situaţia ." Ceasul arată 09:50. "Nu avem maşină, mai aşteptaţi şi între timp chemaţi nişte vecini să vă ajute să căraţi bolnavul la Salvare." Îi răspund că toţi vecinii sunt pensionari şi nu am pe cine să chem, deci să vină cu echipajul SMURD. Îmi închide. Mi-am învăţat lecţia după ultimul AVC al mamei, când eu şi soţul am cărat-o în pătură de la mijloc în timpul ce echipajul ambulanţei s-a poziţionat la cap şi la picioare, unde greutatea era mai mică. Durerile de spate rezultate din acest episod ne-au ţinut două săptămâni.

Trec 10 minute şi sun iar, întrucât starea mamei devenise comatoasă. Reiau dialogul cu aceeaşi operatoarea de la ambulanţă, iritată că revin cu telefonul deşi mi-a spus că nu sunt maşini. Eu insist că e vorba despre un accident vascular şi că ar trebui să aibă prioritate. Mai aşteptaţi, îmi spune înainte să-mi închidă telefonul. S-a făcut 10:10. Încerc să îmi amintesc indicaţiile operatorului din Anglia de acum şapte ani şi mă străduiesc să îi ofer mamei un mimumum de confort cât aşteptăm.

Cele 7 minute obligatorii în care ambulanţa trebuie să ajungă la o urgenţă în Anglia s-au dus de mult. În cele din urmă apare un echipaj - doi bărbaţi, dintre care unul e şoferul. Locuim la bloc, etajul 3. Urcă la noi şi se uită la mama zăcând pe o banchetă, fără să se apropie. "Nu aveţi vreun vecin să ne ajute?" Spun că nu avem şi că am cerut echipaj SMURD exact pentru asta. Unul din ei coboară la maşină să aducă pătura. Cel rămas sună la dispecer şi îi spune situaţia. I se recomandă să sune la SMURD, acelaşi lucru cerut de mine cu în urmă cu o jumătate de oră.

Aşteptăm încă 5 minute până apar pompierii. Celălalt bărbat de la ambulanţă nu s-a întors, îl cheamă colegul prin telefon. Mi se spune să scot masa din cameră. Apare si al doilea bărbat de la ambulanţă. Mama este întinsă pe pătură direct pe podeaua rece din gresie. De bucurie că în sfârşit pornim spre spital, nu zic nimic. Ceasul arată 10:50. O oră de aşteptări şi frustrări.

În partea a II-a vă voi împărtăşi experienţa de la Unitatea de Primiri Urgenţe din cele două ţări.

Daniela McAllister

Victor Eugen Mihai – VEM: 50

„Cavaler întârziat al acestui ingrat domeniu grafic, VEM reprezintă «ultimul val» al caricaturii tinere, din păcate văduvită de juni reprezentanţi, ce părea a duce la dispariţie”, cuvinte spuse de Crăiţă Mândră Vasile, caricaturist celebru al anilor ´70 – ´90, care pluteau parcă în atmosfera ce părea să se „încălzească” în Galeriile ALFA, contrazicând pesimismul celui care ştia ce spune.

Victor Eugen Mihai – VEM s-a născut pe 30 ianuarie 1968, la Oneşti – Bacău. A terminat Facultatea de Inginerie, dar a devenit jurnalist chiar de pe vremea facultăţii, meserie pe care o practică şi astăzi.

A debutat în revista „Urzica”, în 1988. Este autor al albumelor de caricatură „Opriţi Pamântul, vreau să cobor!” (1995), „VEM MANIA” (1997) şi „VEM” (2016).

Organizează Salonul Umorului Bacău, un concurs internaţional de caricatură. Lucrările i-au fost expuse în peste 50 de ţari, în special la saloane-concurs de caricatură şi publicate în albume internaţionale de caricatură din Argentina, Anglia, Australia, Belgia, Brazilia, Canada, Cehia, Columbia, Coreea, Cipru, China, Cuba, Indonezia, Israel, Kosovo, Kuweit, Luxemburg, Rusia, Franţa, Germania, Grecia, India, Iran, Italia, Japonia, Mexic, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Spania, Taiwan, Turcia s.a.

A participat la 13 expoziţii personale şi de grup. Este membru al Federaţiei Organizaţiilor Caricaturiştilor (FECO).

Un eveniment care va rămâne în cronicile acestor zile şi ani. De mult nu am mai văzut o galerie de artă arhiplină, artişti plastici, scriitori, muzicieni, profesori, studenţi, elevi, medici, vameşi, poliţişti etc. Lume de peste lume. Ce a stârnit acest iureş? Are loc vernisajul celei mai mari expoziţii de caricatură, din 1978 încoace. Pe simeze sunt 200 de lucrări semnate de Victor Eugen Mihai (VEM), caricaturi de salon, de expoziţie şi caricatură de presă. VEM, aşa cum se cheamă şi expoziţia, a împlinit 50 de ani, sărbătoriţi, aniversaţi împreună cu prietenii şi iubitorii acestei „arte fără cuvinte”, în care regină este poanta, gluma, umorul zgomotos, umorul subtil. Caricatura, spune VEM, este o armă, caricatura este un protest, un semnal de alarmă. Care sunt armele unui caricaturist? Desenul, compoziţia, tematica, personajele şi desenul, am spune repede.

Mai trebuie adăugat talentul, fără talent, măestrie, fără cultură, umor, nu există caricaturist. Nu există caricatură. Au vorbit frumos şi la obiect despre arta lui VEM Mariana Popa, artist plastic, director al Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, Vasile Crăiţă Mândră, caricaturist cu vechi state în domeniu, Adrian Jicu, critic literar, director al Bibliotecii Judeţene. Niciun băcăuan nu ar trebui să ocolească în aceste zile Galeriile ALFA. Va avea ce vedea, va avea ce „citi” din creaţia unui artist ajuns la maturitate: VEM.
La mulţi ani! îi dorim şi noi, colegii de breaslă, foştii colegi de pagină.

Gheorghe BĂLŢĂTESCU

(articol publicat în cotidianul "Deşteptarea") 

Premii la concursuri internaţionale de caricatură:

• Mencion Honorifica: 50 Concurso CAFAM de Dibujo Humoristico (Bogota, Colombia) – 1991;

• Fifth Prize: The 6th Taejon Int’l Cartoon Contest (Taejon, South Korea) – 1997;

• Prize of Importance, Courage World Cartoon Contest (Taipei, Taiwan) – 1999;

• Second Prize: First International Cartoon Exhibition – Women (Syria) – 2007;

• Honourable Mention Prize: The First International Cartoonet Contest – Supporting Street Children (Iran) – 2008;

• Honourable Mention Prize: P.C. Rath Memorial International Web Cartoon Contest (Bolangir, India) – 2011;

• Netizen’s Choices Prize: The 6th International Digital Cartoon Competition – Seoul International Cartoon and Animation Festival – SICAF (Seoul, South Korea) – 2011;

• Honourable Mention Prize: Green Planet Cartoon Contest (Bucharest, România) – 2011;

• Best Cartoon Prize: The 20th Daejeon Int’l Cartoon Contest Dicaco (Daejeon, South Korea) – 2011;

• Gold Medal Cartoons 2012 Olympics – Toonsonline.net (New York, USA) -2012;

• Best Cartoon Prize: The 21th Daejeon Int’l Cartoon Contest Dicaco (Daejeon, South Korea) – 2012;

• Special Prize, 2nd Shirozhan International Competition (Tehran, Iran) – 2012;

• Best Cartoon Prize: The 4th Sejong Int’l Cartoon Contest Sicaco (Daejeon, South Korea) – 2015;

• Excellency Prize: The 9th International Cartoon Contest (Urziceni, România) – 2015;

• Bronz Prize: The 10th HumoDeva International Cartoon Contest (Deva, România) – 2016;

• Gold Prize: The 10th International Cartoon Contest (Urziceni, România) – 2016;

• Theme Prize: The 5th Sejong Int’l Cartoon Contest Sicaco (Daejeon, South Korea) – 2016.

A câstigat 10 premii la concursuri naţionale de caricatură (Vaslui, Deva, Brăila, Slatina, Bacău s.a.) şi Premiul Cotidianului „Deşteptarea” – 2011.