Romulus-Dan BUSNEA
Alina-Georgiana Teodorescu* este unul dintre artiştii plastici care şi-au câştigat un binemeritat renume, atât în ţară cât şi în străinătate. Aş spune, chiar un artist complex, dacă ţinem seama de faptul că s-a specializat în arhitectură şi design interior, pictură (inclusiv pictură pe tabletă şi iPad), art business...
Originară din staţiunea Slănic-Moldova, după ce şi-a definitivat studiile liceale şi universitare la Bacău şi Bucureşti, Georgiana a plecat în străinătate, unde şi-a completat pregătirea de artist la Milano şi Londra, a călătorit, a creat şi a experimentat noi modalităţi de expresie artistică.
Ştefan OLTEANU
Este îngrijorător, prin frecvenţă şi furie pătimaşă, comportamentul unor microbişti emblematici care populează, îndeosebi, tribunele arenelor de fotbal. Nu numai la noi, în România, ci, din păcate, pe toate meridianele planetei. Este arhicunoscut, de pildă, comportamentul suporterilor britanici care însoţesc pretutindeni echipele din Albion, dând frisoane poliţiştilor, dar şi patronilor restaurantelor şi magazinelor aflate în apropierea arenei. La fazele fierbinţi, de pe teren, la o decizie controversată a arbitrului şi, mai ales, după încheierea partidei în care favoriţii au fost învinşi, se revarsă adeseori valuri pitecantropice de violenţă. De ce?
Constantin GHERASIM
După evenimentele din 1898, când în comunitatea locală s-a întremat un spirit de comunicare publică mai accentuat, pentru că erau atâtea de spus, de explicat, de analizat, piaţa media locală a cunoscut un proces de înflorire precum o grădină sub îngrijirea unor gospodari. Au apărut mai multe ziare, posturi de radio şi staţii de televiziune. A existat o efervescenţă şi-un dinamism care interesau nu doar masele, ci şi pe politicienii şi oamenii de afaceri din zonă care s-au străduit într-o formă sau alta să se implice în acest proces de comunicare publică. Astfel se scriau anchete, se făceau analize şi reportaje care ajutau pe unii, în defavoarea altora, păstrându-se (sau nu, după caz) un spirit de imparţialitate şi obiectivitate. A existat o mişcare mediatică c-un dinamism care i-a mirat inclusiv pe oamenii de presă americani, interesaţi de evoluţia presei locale. Unul dintre aceştia, un tip din Texas, la vreo 50 de ani, destul de simpatic şi comunicativ, care venise în zonă prin anii 2000, pentru o serie de dialoguri cu jurnaliştii locali, s-a arătat mirat că există mai multe ziare în Bacău, afirmând că în Statele Unite, în orăşele de nivelul Bacăului, nu exista decât o singură publicaţie. „Nu e nevoie de mai multe. Unul singur e suficient”, spunea jurnalistul. Fără să-şi dea seama, americanul a anticipat ceea ce avea să se întâmple după nici aproape un deceniu de la plecarea lui: în Bacău a rămas un singur cotidian tipărit. Cauzele sunt multiple şi probabil că istoria va analiza şi va da verdict. Asta dacă va mai avea cui şi de ce. Pentru că, spre deosebire de alte oraşe moldave, gen Iaşi sau Vaslui, Bacăul a fost mereu atipic. Dacă presa postrevoluţionară va avea parte de „judecata” ei, care culminează cu digitalizarea informaţiei, trecând însă prin publicarea sau afişarea pe site-urile de presă a comunicatelor de presă publicate integral şi a unor articole, fără autor, cu tentă politică direcţionată, începuturile presei băcăuane rămân o istorie nu neapărut plăcută, dar cel puţin mult mai interesantă.
Mihai BUZNEA
L-am ascultat de nenumărate ori. Poate de mii de ori. A fost un privilegiu de care nu prea mulţi au avut parte. Trebuia să-ţi placă o asemenea muzică. Nu era pentru toate urechile. Imi răsplătea, dacă vreţi, eforturile la care ziarul mă supunea, ediţie de ediţie, când ca secretar de redacţie, când ca ”ultim-prim-cititor”, sau altfel spus, în limbaj gazetăresc – ”cap limpede”, pentru ca ştirile ultimei zile să ajungă, proaspete, la cititor, înainte ca acesta să-şi fi început programul diurn de lucru. Rotativa încheia un ciclu, spre a-l relua noaptea următoare într-un perpetuum mobile al cuvântului tipărit. Işi interpreta, în fiecare dimineaţă, marşul triumfal şi cântecul de leagăn cu care-şi trimitea slujitorii la culcare: echipele de ziarişti şi tipografi care dăduseră substanţă şi formă cronicii de-o clipă a zilei precedente, prefigurând-o pe următoarea. Sunetul din zori al rotativei era ca o simfonie a triumfului compusă în tipare de plumb. Prin el se confirma sintagma despre tipograf ca prelungire a condeiului reporterului. Iar poligrafia băcăuană îşi continua propria-i ascensiune printr-un demers viguros şi plin de îndrăzneală.
